Prin natura activitatii pe care o desfasor, viata imi ofera zilnic „sansa” de a ma confrunta cu cele mai diferite si insidioase forme de boala si suferinta. Contactul cvasipermanent cu oameni aflati in cautarea sanatatii m-a indemnat sa ma aplec cu mai multa atentie asupra acestui concept, si chiar sa incerc definirea lui. Eu consider ca sanatatea inseamna deplina constientizare a identitatii tale: „Sunt Copilul Domnului si sunt din Lumina!”, pentru ca deopotriva Domnul, „Tatal nostru, Iubirea cea nemarginita”, si Lumina sunt notiuni fundamental incompatibile cu suferinta.

Aceasta definitie a sanatatii atesta incontestabil si conceptia mea despre actiunea de redobandire a sanatatii, despre terapie. Intregul meu demers terapeutic porneste de la realitatea ca elementele definitorii ale Sinelui Adevarat, Dumnezeu si Lumina (adica Scanteia Divina), sunt prezente in noi, precum si natura esentiala a Divinitatii Supreme, Iubirea. (Sintagma „Tatal nostru, Iubirea cea nemarginita” era folosita in ritualul liturgic arhaic pentru a-l invoca pe Domnul.) De aceea, actiunea de redobandire a sanatatii (sau de mentinere a ei) o concep ca pe o terapie completa, care se adreseaza fiintei umane in ansamblul ei, elementele calauzitoare, atat pentru terapeut, cat si pentru pacient, fiind activarea si utilizarea in procesul de vindecare si de evolutie a legaturii profunde OM-Dumnezeu, a Luminii si a Iubirii. Cand pacientul, calauzit de terapeut (aici se poate citi: medic, psiholog, preot s.a.m.d.), care s-ar dori in primul rand un vindecator spiritual, cu ajutorul Luminii si al Iubirii ajunge sa-si constientizeze identitatea profunda, esenta divina sau pe Domnul din/in inima sa, atunci suferinta incepe, intr-un fel sau altul, sa dispara. Acest lucru este valabil nu numai in cazul unor maladii mai usoare, vindecabile in plan fizic prin metode clasice de tratament, ci si in cazul afectiunilor majore cunoscute ca fiind incurabile, adica al bolilor de natura karmica (stiti, povestea aceea cu suferintele pe care le aducem cu noi atunci cand poposim in aceasta lume). Pentru a se vindeca, insa, omul trebuie sa-si inteleaga suferinta, sa practice meditatia si rugaciunea deopotriva, sa aleaga si sa discearna, prin liberul sau arbitru, ce este bun pentru el si de ce are nevoie pentru a se vindeca pe deplin.

Liberul arbitru reprezinta darul cel mai de pret pe care Bunul Dumnezeu ni l-a incredintat noua, oamenilor. Nici macar Ingerii nu au primit acest dar. Samuel Langhorne Clemens (Mark Twain) de mai tarziu a creat o intreaga parodie in „Adam si Eva” (un alt Adam si o alta Eva decat ale lui Rebreanu din romanul omonim) plecand tocmai de la acest controversat „dar”. Prin urmare, de mici copii invatam sa facem alegeri si ne dezvoltam cu atat mai frumos si mai armonios cu cat suntem lasati, si chiar incurajati, sa facem de timpuriu propriile noastre alegeri. Cu cat mai in cunostinta de cauza, cu atat mai bine. Parintii moderni nu le mai spun copiilor ce este bine si ce este rau, ci, in masura in care se pricep, le prezinta avantajele si dezavantajele diferitelor optiuni posibile, dupa care ii lasa pe ei sa decida. Rolul de indrumator al unui parinte, ca si al unui Invatator sau mentor spiritual, in aceasta trebuie sa rezide, in a-i incuraja pe copii, respectiv pe invatacei, sa ia decizii in cunostinta de cauza.

Trebuie sa invatam de timpuriu ca ceea ce nu cunoastem sau nu ne este familiar nu este neaparat rau. Din pacate, ideologiile care au fost semanate de-a lungul ultimelor sute de ani, antagoniste prin definitie, s-au rasturnat peste omenire ca niste tavaluguri, propulsandu-i pe unii in pozitii de putere nemeritate si strivindu-i fara mila pe altii, apoi izbindu-se unele de altele si spulberandu-se in bucati. Rezultatul este ca oamenii aproape ca au uitat sa fie ingaduitori unii cu altii, pana si credintele construite pe fundamentul iubirii absolute au degenerat pe alocuri, capatand accente de antagonism.

Din fericire, in tot mai multe parti de pe glob sunt din nou semanate semintele tolerantei, atat pe plan politic, cat si spiritual. Sa nu fim descurajati de faptul ca in spatele cuvintelor frumoase se ascund nu de putine ori interese, ci sa ne deschidem inimile si sa le primim – va spune aceste lucruri un simplu om care a fost incercat nu doar aici, ci chiar pe meleaguri unde compasiunea si iubirea au rang de Credinta. Aceste seminte de intelepciune vor fi alimentate de iubirea pura din inimile noastre si ne vor indemna sa facem alegerile care ni se potrivesc in stadiul de evolutie in care ne aflam. Domnul Dumnezeu, prin forta iubirii pure, ne va feri de capcane si nu va permite niciodata sa fim transformati in unelte, chiar daca unii ar dori acest lucru. Cu cat semintele intelepciunii si tolerantei vor patrunde in cat mai multe inimi care s-au racordat la izvorul iubirii pure universale, devenind ele insele izvoare de iubire, cu atat mai dificila, poate, va deveni manipularea de orice fel, inclusiv cea politica sau religioasa.

Un reflex de intoleranta care se manifesta, din pacate, destul de frecvent este acela de a cataloga drept inutile sau chiar daunatoare tehnicile de evolutie spirituala care nu fac parte din invatatura religioasa traditionala, adica nu sunt „predate” ca atare in cadrul dogmelor bisericesti. Cei care le condamna cu atata inversunare, opunandu-se practicarii lor, dau, sa-mi fie iertat, dovada de o oarecare limitare (ca sa nu spun mai mult). Altii sustin ca meditatia ar fi superioara rugaciunii si, daca meditam, nu mai este nevoie sa ne rugam. Sau, mai mult, unii cred ca au ajuns la o treapta atat de superioara (Noua „Era” – noua „energie”) la care nici meditatia si nici rugaciunea nu le mai sunt de folos, ci doar respirand intr-un anume fel isi asigura o evolutie superioara celor care se roaga sau mediteaza. Dar de ce sa alegem intre meditatie si rugaciune? De ce trebuie sa consideram ca una o exclude pe cealalta, sau ca una ar fi superioara celeilalte?

Cei care afirma atat de transant ca doar rugaciunea in biserica este suficienta pentru a asigura comuniunea perfecta cu Dumnezeu au, in esenta, perfecta dreptate. Insa cati dintre noi sunt in masura sa practice un asemenea tip de rugaciune? Un bine-cunoscut carturar si un om nu tocmai modest obisnuieste sa se declare inferior mamei Domniei Sale, despre care spune ca, desi toata viata nu a citit decat o singura carte, anume Biblia, stia sa se roage cu o usurinta fantastica, deprindere pe care, in ciuda eruditiei, fiul sau nu si-a putut-o insusi niciodata.

Cei putini care ajung sa practice rugaciunea desavarsita nu ar avea nimic de obiectat impotriva practicilor de meditatie, respiratie sau relaxare. Aceasta deoarece ei stiu ca starea de comuniune desavarsita cu Domnul Dumnezeu este similara extazului pe care cei ce mediteaza sistematic si corect ajung sa-l traiasca. Este o stare in care corpul se relaxeaza perfect, respiratia devine imperceptibila, aerul circuland ca un fluviu prin plamani si prin intregul corp fizic. Undele creierului isi modifica frecventa, corpurile energetice se centreaza perfect si o mare cantitate de informatie subtila este descarcata din reteaua universala in propriul nostru sistem energetic. Si, mai presus de orice, simtim ca suntem una cu Dumnezeu. Dar, inca o data, cati dintre noi reusesc acest lucru? Unii se multumesc si cu o rugaciune mai modesta, care le aduce liniste si implinire, asigurandu-le in acelasi timp protectie. Nici acesta nu este putin lucru; dimpotriva, inseamna enorm. Cei ce s-au lovit de asta stiu si pretuiesc acest lucru. Insa altii doresc sa obtina mai mult si constata ca practicand anumite tehnici pot sa acceada cu mai mare usurinta pe o treapta superioara. De ce sa credem ca fac un lucru rau? Cum poate cineva sa judece in termeni negativi dorinta fierbinte de apropiere a cuiva de Dumnezeu? Caile pot fi nenumarate…

Catora dintre noi nu ni s-a intamplat, si inca destul de des, sa ne simtim victime ale bolii, ale unor programe malefice inoculate sau induse, ale dezechilibrelor energetice de tot felul, sau pur si simplu ale unor evenimente si circumstante potrivnice, pe care le-am perceput ca veritabile obstacole in calea implinirii dorintelor si planurilor noastre? Cati dintre noi, gasindu-ne in imprejurari ostile sau confruntandu-ne cu atitudini dureroase venite din partea celor mai apropiati semeni de-ai nostri, nu ne-am simtit profund nedreptatiti, ne-am revoltat si am suferit? De cate ori nu ne-am lasat prada convingerii ca, nefiind in masura sa controlam situatia, nu ne mai ramane decat sa ne lamentam si sa aratam cu degetul in alta directie?

Ne-am pus insa vreodata intrebarea daca perceptia noastra este corecta? Ne-am intrebat oare daca ostilitatea, obstacolele, dezechilibrele, boala – da, boala – exista cu adevarat? Nu cumva sunt acestea mai degraba produsul mintii noastre, al egoului nostru care si-a facut un tel din a ne inocula de timpuriu si a ne alimenta sentimentul de frica, pe baza caruia sa poata construi nestingherit imperiul separarii? Ne-am gandit vreodata ca, daca am redeveni constienti de faptul ca nu suntem separati de Dumnezeu, ci una cu El – intrucat Scanteia Divina pe care o purtam in noi este adevarata noastra esenta, iar Scanteia nu difera cu nimic de Focul insusi, ci sunt una –, atunci nu am mai avea a ne teme de nimic? Iluzia separarii noastre de Dumnezeu si de intreaga creatie a facut posibila construirea unei intregi lumi a iluziilor, in care ne simtim separati si amenintati de tot ceea ce exista. Frica este cea care ne blocheaza posibilitatea de a raspandi in jurul nostru iubire, in primul rand pentru ca, percepand unele fiinte ca fiindu-ne ostile noua, si prin urmare nedemne de iubirea noastra, nu facem decat sa adancim separarea si sa permitem aparitia conflictelor, si de aici, DUREREA. Cruzimea insasi s-a nascut din sentimentul de FRICA. Prin urmare, nu ne putem vindeca cu adevarat decat daca ne eliberam de sentimentul de frica, daca realizam ca nu exista nimic in afara noastra care sa ne poata afecta adevarata fiinta, care este pura si neschimbata. Si, in acelasi timp, daca reusim sa ii privim pe semenii nostri fara a-i judeca, intelegand ca si adevarata lor esenta este tot pura si cu nimic diferita de a noastra, iar ceea ce face ca ei sa para diferiti, bolnavi, neatragatori sau ostili nu sunt decat falsele imagini sau perdele de iluzii proiectate de eul nostru.

Si boala este tot o iluzie! Indraznesc sa fac aceasta afirmatie care poate parea hazardata pentru cineva care se lupta de ani de zile cu suferinta, insa care stie ca „nu poti cu adevarat sa vindeci pana nu te trezesti si intelegi ca nu este nimic de vindecat”, cum spune o pilda straveche. Este adevarat ca ceea ce percepem cu simturile noastre, vizavi de lumea exterioara si de noi insine, este determinat de valorile si convingerile noastre. Ceea ce vedem si consideram ca exista, exista numai pentru ca noi credem. Boala, ca si frica, porneste din chiar mintea noastra, este rezultatul unei minti inspaimantate. De aceea, renuntarea la frica duce in mod aproape automat la disparitia bolii.

Sursa articolului: Revista Lumea Feng Shui nr. 14, pp. 46-48.